Am obosit.
Imi pierd increderea, pierd pofta de a visa.Am obosit sa mai sper, sa mai cred.
Tristetea e iar a mea si nici nu stiu daca ma mai face unica...caci acum nu e numai in priviri.
Astept finalul care stiu ca va iesi bine,dar stiu si ca nu e acum si aici.
Ma calesc,ma incearca viata.Intr-un mod absurd imi place, stiu ca ma ajuta sa cresc.
Dar astept sa ma fac mare.Uneori simti oasele ca te dor putin cand cresti.
Incep sa nu mai vad oamenii la fel si asta ma sperie.
E o lupta pentru supravietuire in jur si fiecare lupta singur, pentru el.
Sunt oarecum uimita.
De multe ori uit sa ma mai vad frumoasa. Uit cine sunt, uit ca pot.
Ma dor ranile celor dragi.A fost razboi si multi s-au ranit in el.
Mi-e frica...
EL inca mai are nisip intre degete, inca mai are sarea in par.EL ar trebui sa fie suficient, si este...dar eu nu mai am nisip si sare.Mi-e EL mare si atat...caci vine iarna.Sunt si eu marea lui,dar imi pierd nisipul..imi pierd sarea.Iar eu vreau sa ma aiba cu totul...nu fara nisip si sare.
Sunt dependenta de bratele lui in perioada asta...caci ele imi protejeaza visurile ce mi-au mai ramas.
Ma tem.
Si ploua....ploua...ploua...
E o ploaie fara sfarsit si trista de toamna.Ma linisteste, simt ca ma intelege;cineva rezoneaza cu mine.Ma gandesc ca mi-e data special mie sa nu ma simt singura in asta.
"Nu esti singura,suntem impreuna in asta,amandoi" mi-ai zice.
Nu e asa,acum sunt singura..in asta.
Astept sa treaca,mi-e dor sa visez.Si vreau sa rad.
E greu sa fii om mare.