Refuz să trăiesc într-o lume în care zăpada e prezentată la știri ca fiind iadul alb, în care lumea nu mai funcționează când ninge pentru că traficul e blocat, iar fără mașini oamenii nu mai știu să se deplaseze, când grădinița, locul unde copiii ar trebui să se adune și să se bucure împreună de zăpadă, se închide.
Zilele acestea am crezut că e Crăciunul. Așa ar trebui să fie. Era o liniște și o atmosferă calmă pe străzi... Era pace. Niciun șofer nu claxona, mașinile mergeau încet, opreau din timp înainte de trecerea de pietoni să îți acorde prioritate pentru că prin empatie, își dădeau seama că ție îți e mai greu. Deși mie personal, ca pieton, îmi era mai bine. Oamenii ies în fața blocului și muncesc împreună pentru a deszăpezi, unul din foarte puținele momente de genul acesta. Gen. Acasă la mine, vecinii de la bloc se adunau adesea să facă curățenie în fața blocului, să planteze plante, să povestească una-alta și să mănânce semințe ale căror coji le aruncau pe jos, pentru a se aduna iar apoi să facă curățenie. Cu asta sunt eu obișnuită.
Așa ar trebui să arate Crăciunul. Cu pace și cu zăpadă. De mult nu am mai avut sentimentul acesta în București. Nu goana după cadouri, nu șirurile interminabile de mașini și claxoane în loc de colinde, nu reclamele uriașe la mall-uri și aglomerație la tot pasul, nu Christmas bucket și nu sute de brazi tăiați fără niciun rost.
Astăzi am văzut imagini din jurnalele de știri din anii '60, când a nins muult. Oamenii ieșeau și pe străzile mari să curețe zăpada căci mergeau la serviciu cu mijloacele de transport în comun, mulți oameni lucrau de la ora 7 la 15, astfel încât la ora 6 erau pe stradă la deszăpezit, dar aveau toată după-amiaza și seara destinată familiei, iar la știri, pe burtiera, în loc de mesajul iadul alb, prezența zăpezii era anunțată cu împotmoliți în....frumos!
Nici nu mai spun de plângerile personale permanente ale oamenilor de la pupitrul de știri pentru care ploaia a devenit sinonim cu vremea rea. Nu vrem ploaie, dar toți vrem grâu mai apoi, să avem ce mânca. Sau pardon, nu-l mai vrem nici pe ăla, că mâncăm fără gluten acum. Și asta ne face mai buni.
Zilele acestea am crezut că e Crăciunul. Așa ar trebui să fie. Era o liniște și o atmosferă calmă pe străzi... Era pace. Niciun șofer nu claxona, mașinile mergeau încet, opreau din timp înainte de trecerea de pietoni să îți acorde prioritate pentru că prin empatie, își dădeau seama că ție îți e mai greu. Deși mie personal, ca pieton, îmi era mai bine. Oamenii ies în fața blocului și muncesc împreună pentru a deszăpezi, unul din foarte puținele momente de genul acesta. Gen. Acasă la mine, vecinii de la bloc se adunau adesea să facă curățenie în fața blocului, să planteze plante, să povestească una-alta și să mănânce semințe ale căror coji le aruncau pe jos, pentru a se aduna iar apoi să facă curățenie. Cu asta sunt eu obișnuită.
Așa ar trebui să arate Crăciunul. Cu pace și cu zăpadă. De mult nu am mai avut sentimentul acesta în București. Nu goana după cadouri, nu șirurile interminabile de mașini și claxoane în loc de colinde, nu reclamele uriașe la mall-uri și aglomerație la tot pasul, nu Christmas bucket și nu sute de brazi tăiați fără niciun rost.
Astăzi am văzut imagini din jurnalele de știri din anii '60, când a nins muult. Oamenii ieșeau și pe străzile mari să curețe zăpada căci mergeau la serviciu cu mijloacele de transport în comun, mulți oameni lucrau de la ora 7 la 15, astfel încât la ora 6 erau pe stradă la deszăpezit, dar aveau toată după-amiaza și seara destinată familiei, iar la știri, pe burtiera, în loc de mesajul iadul alb, prezența zăpezii era anunțată cu împotmoliți în....frumos!
Nici nu mai spun de plângerile personale permanente ale oamenilor de la pupitrul de știri pentru care ploaia a devenit sinonim cu vremea rea. Nu vrem ploaie, dar toți vrem grâu mai apoi, să avem ce mânca. Sau pardon, nu-l mai vrem nici pe ăla, că mâncăm fără gluten acum. Și asta ne face mai buni.
