Uf...cand am devenit asa?
Acum un an ma intrebam cum se poate sa fie inmormantarea unui vecin si sa nu mergi. Chiar daca sunt 60 de apartamente in scara. Ei bine, anul asta m-am trezit ca am aflat dupa o luna ca a murit presedintele blocului in care stau.
Daca cineva neanuntat bate la usa nu deschid, iar daca o fac pun intrebarea aia stupida si enervanta : "Cine e?".
Vorbesc cu "bai", "frate"....Ce sa spun...Ma transform...Bucurestiul ma transforma...
No...asta nu-i buna!
La multi ani mie! La multi ani tie!
La multi ani noua, astia din noiembrie ce tragem cu arcul spargand inimi inghetate, ce ne ingropam greul intr-o ceasca de ceai, ce ne parfumam visele, ne impartim tortul si sufletul, traim cu briose si turta dulce, ne asortam credintele cu flori, ne puzzle-uim dragostea si ne oferim ziua de nastere copiilor!
Da...e ziua noastra si ne permitem sa fim cei mai tari...si sa ne rasfatam!
Cause..."We are love"!
La multi ani noua, astia....


Weekend-ul trecut am fost foarte aproape de cer (2505) si de oameni (Omu).
Si ca sa ajung acolo mi-am scos bocancii, hanoracele din polar, geaca de gore-tex de la naftalina si am plecat la drum cu mult entuziasm si cu Bob Dylan.
In prima zi am perindat si indragit Brasovul, am luat turta dulce pentru copiii de la gradi, am mancat covrigi brasoveni si ciocolata de casa, ne-am plimbat pe frumoasele alei pavate tinandu-ne de mana si insotiti de soare.
Seara am petrecut-o in Busteni. A fost un sentiment intens de acasa provocat(ciudat) ...de aer. Era acelasi aer rece si proaspat pe care il aveam acasa iarna cand ieseam cu fetele la o tura de oras intre poduri. Ma simteam ciudat de tare acasa.
A doua zi am urcat cu telecabina iar apoi la pas pana in varf.
Nu stiu ce a fost mai fascinant...faptul ca am ajuns in varf...ca am vazut zapada pentru prima data anul asta...cerul de un albastru nebun...sau faptul ca am impartit toate astea cu el...
Am preparat si mancat o salata de sentimente weekendul asta..dar ingredientul principal a fost libertate.

Un pic de Omu si de Bob Dylan:




"Oh my name it is nothin'
My age it means less
The country I come from
Is called the Midwest
I's taught and brought up there
The laws to abide
And the land that I live in
Has God on its side."
E a treia oara cand ma simt neputincioasa in fata mortii.
3 suflete carora le-am vazut, auzit si citit rasuflarea. Si atat.
As fi vrut ca oamenii sa nu aiba dreptul de a lua vieti si cu atat mai putin de a-si opri singuri pamantul si de a-si stinge soarele.
Nu mai inteleg...de cand ne jucam cu moartea?
Duminica m-am vazut cu oamenii mei faini din tabara.
Uf...nu stiu ce sa spun.
Mi-a fost dor de ei...asa...cu totii la un loc.
Am fost in Iron, am baut bere, am ras si a fost teatru de improvizaie, asa cum ne place noua si karaoke.
Ne-am simtit tare tare bine.
Cu ei ma simt mai plina de "Viata" ca oricand si imi ofera un sentiment intens de respect.
Uf....tare imi mai place cu/de ei.

"We are the youth of the nation", right?
O plimbare lunga in care m-am intrebat ce mai e cu mine, ce/cum ma mai simt, de ce mi-e dor, ce vreau sa fac, daca mi-e bine.
Apoi am trecut sa iau la mine acasa niste hainute fara stapan,atarnate pe umerase si pazite de oameni in negru; am luat si niste pantofi caci aveau aceeasi soarta trista doar ca pe rafturi.Le-am luat si pletelor ceva sa nu se simta neglijate..ok si genelor...si pielii. Stomacelul a vrut niste tartine cu fructe, iar mintea, si poate sufletul au vrut o carte buna de psihologie. O baie fierbinte si...gata.
Asa a aratat pe scurt ziua petrecuta cu mine. Mi-a prins bine. Sunt gata, gata pentru tine iar...gata pentru noi.
Caci inima te vrea pe tine.