uneori incercam sa imi imaginez viata fara anumite persoane in ea pentru o lunga perioada de timp. cat de lunga?  relativ. depinde cat de draga ti-e persoana. sunt invers proportionale.
ma speriam. credeam ca imi va fi greu sa o fac.
dar viata te invata ca o poti face. nu te anunta si asta e bine ca nu te sperie, nu stii la ce sa te astepti pentru ca nu crezi ca ar trebui sa te astepti la ceva. si-ti traiesti ziua fara sa stii ca de fapt nu vei mai intalni omul acela 6 luni, 1 an sau 2. si e usor caci azi crezi ca poate maine il vei vedea, poate in weekend vine la tine. si e chiar usor asa, trec zilele si saptamanile si tu mai crezi. si tarziu te uiti in spate si-ti dai seama ca a trecut TIMP. cat? relativ. depinde de cat de draga ti-e persoana.
multe lucruri par mai mari si mai grele decat credem ca umerii nostri pot suporta. dar ce frumos e cand viata rade de tine, de planurile tale, de limitele tale si iti arata mereu ca se poate mai mult, ca poti mai mult.  e dureros sa stii ca poti asa mult caci asta presupune incercari mari. dar la sfarsitul zilei, al lunilor, al anului, e totusi frumos pentru tine, desi dureros pentru relatia ta cu acea persoana.
depinde totusi cat de draga ti-e persoana. 

anul asta, noiembrie nu-mi fu usor. trecutu-mi-a cu multe sentimente de toate felurile prima parte a lunii. sunt inca putin ravasita si parca strig la cei din jur si le cert pornirile. de fapt, pe mine ma cert prin ei. prin el.
incerc sa-mi tin radacina infipta. uneori e greu. vanul bate cu putere, pamantul e scormonit. sunt totusi infipta si-mi sug seva cu aceeasi obisnuita si monotona traditie. flori in copac in noiembrie nu sunt.
asa mi-e inima amu. incarcata si grea.
prea multa iubire primesc si nu stiu sa o gestionez. izvoarele sunt prea multe si asta ma sperie.
sufletul in schimb mi-e pregatit de sarbatoare. de care, nu stiu exact. c-o fi absolvirea, o fi 25 pe 25, craciunul.
azi am fost cu fetele la biserica. cea sus, pe deal, din lemn si micuta. o carare prin padure, plina de banci si felinare este drumul spre biserica. cu aer rece si frunze multe pe jos. lumini o mie dinspre oras si o priveliste de iarna cu praga cea cocheta.
pe drum, inapoi, am cantat colinde. ne-am pozat, apoi le-am impodobit fetelor urechile inghetate cu cercei made by me sa fie frumoase la examenele ce urmeaza. unele au maine, altele poimaine. eu a treia zi. dupa scripturi.:)
anul asta sunt departe de toata lumea de ziua mea. voi fi cu fetele la festivitatea de absolvire. familia mi-e in tara, eu mi-s in alta. dar daca ar fi sa aleg pe altcineva, in afara de familie, cu care sa imi petrec anul asta ziua, tot pe ele le-as alege. am petrecut in ultimul an si jumatate momente cu ele ce au sa-mi fie toata viata motive de bucurie. corect imi pare sa petrec cu ele, cu cele ce mi-au fost alaturi in procesul acesta frumos la care am luat parte. doamne ca tare dragi imi sunt! doamne ca tare o sa-mi lipseasca!
aici, orasul a intrat deja in perioada craciunului. de mult chiar. tare ne mai grabim noi oamenii sa traim! anul asta, imi petrec craciunul acasa, cu andra cu tot. de 3 ani n-am mai fost toti la masa. vom fi amandoua cu ai nostri scumpi sortiti si cu familiile lor cu tot. mama si tata in primul rand, care gandesc deja meniul, decorurile, pregatesc casa si pe ei. pe bunica alaturi si va fi perfect!
cam astea sunt sarbatorile pentru care ma pregatesc. in trecut, mai era una, dar anul acesta invitatia mi s-a ratacit, iar eu oricum sunt departe si examene programate am in acea zi. cu regret o spun, dar resemnata.
sa ne fie bine! sa traim si sa ne bucuram de un alt sweet november! ca la anu, cine stie ce'om mai face.

in ultimul timp caut cu disperare oameni care sa ma motiveze, sa ma inspire. mi-e teama ca nu mai gasesc. doar citesc despre ei, dar printre cunostinte, prieteni nu am mai vazut de mult. era o vreme cand eram inconjurata de astfel de oameni. nu incetam sa invat de la ei. e adevarat ca am crescut si asteptarile la fel, dar nu asta este motivul. nu mai vad oameni pasionati, oameni care cred in ceva. fiecare pare incurcat de superficialul vietii de zi cu zi. mi-e dor de o vorba buna la o timisoreana. mi-e dor de un prieten cu care simpla existenta era psihanaliza, unde discutiile erau ridicate la rang de stiinta. de oameni care schimba ceva.
nici eu nu mai sunt asa. cel putin, imi place sa cred ca eram asa. sunt putin mancata de evolutie si progres. tehnologic, caci as vorbi de regres cand e vorba de firea omului.
simt ca nu mi-e locul aici. vreau atat de mult si n-am loc sa-mi desfac aipile sa pot zbura.
se termina cursul si asta ma sperie groaznic. o parte din mine e in praga si acolo va ramane. va trebui sa rup din mine la sfarsitul lunii, de buna voie caci altfel mai grav ar fi. un gand nebun ma bate sa raman cu totul acolo. dar viata mea e totusi aici. am mai taiat din mine si am lasat bucatica in paris. si doruri puternice si nostalgie ma incearca si talpa-mi arde uneori sa fug acolo.
iubiri din trecut, iubiri neinmplinite si neintelese imi dau tarcoale. ma zvarcolesc caci ma macina si nu stiu de ce. imi promit "the american dream" ca mi se adevereste. casa cu curte imi trece zilnic de zeci de ori prin fata ochilor si ma intreaba in limba ei cea englezeasca daca poftesc.  ma ademeneste cu: "watching sun rise over northern minnesota is beautiful. should be here."
nu raspund si ma intreb unde mi-e locul. caci pentru prima data as fugi pe pamant strain si mi-as indeparta ia.