Astazi orasul meu de suflet este in doliu. Si sufletul meu odata cu el.
Am vazut la stiri pe toate programele oameni din oras. De obicei ii vad pe strada, la cumparaturi sau seara la un suc. De obicei sunt veseli, zambesc sau doar preocupati cu ganduri sau prieteni. Azi i-am vazut la stiri urlandu-si durerea, plangandu-si suferinta si cu inima zdrobita. Baietii, sotii sau fratii lor au murit.
Explozie in mina.
Dincolo de jocurile politice de care se vorbeste la stiri...de vinovati...de compensatiile materiale oferite familiilor... cine le intelege suferinta?
Am crescut in orasul asta. Vedeam cum minerii se duc la "sut", ii vedeam cum autobuzul ii intoarce. Aveau contur negru la ochi asa cum iti lasa creionul dermatograf...doar ca era carbunele. Vedeam nevestele lor sau mamele care ii asteptau la fereastra. Stiam povestile lor, stiam cum isi impart mancarea - "suplimentele" in mina, stiam cum se aduna la o bere dupa sut. Stiam ce greu e schimbul 4 cand lucrezi noaptea in mina, stiam ce greu e schimbul unu cand lucrezi de la 4 dimineata. Stiam infatisarea minelor, stiam mirosul carbunelui.
Cand intri in subteran, stii doar ca intri, nu daca si iesi.
Tata a lucrat la mina. Nu a intrat in subteran, nu a fost miner, insa mina e mina. In schimb avea o lampa de miner, ma jucam cu ea uneori.
Imi amintesc cum de fiecare data cand pleca aveam grija sa ii dau un pupic, aveam grija si ma tineam treaza cand era de noapte sa nu il ratez. Imi amintesc cum mama il astepta uitandu-se dupa el pe geam cu 10 minute inainte sa ajunga autobuzul.
Astazi 5 femei si-au asteptat in zadar la fereastra sotii. 4 copii nu isi vor mai vedea tatal. 1 copil se va naste fara tata.
Orasul e in doliu. Si sufletul meu la fel.
Astazi...astazi minerii nu au avut "Noroc Bun".