fata care construieste ziduri

De fiecare data cand sunt pusa in situatia de a vorbi despre mine stiu ca doua cuvinte sunt suficiente pentru a ma caracteriza: copil si iubire.
Acum,acum trebuie sa vorbesc despre mine…si el.Mereu am evitat sa vorbesc despre asta desi poate mi-o doream;de fapt mereu am evitat orice in legatura cu mine si el,am evitat ca “eu” sa se transforme in “noi”. Ma pricep la asta si de la inceputul relatiei tot ce am stiut sa fac a fost sa fug,sa neg,sa acopar..sa evit…
Si acum,cand sunt pusa in situatia de a vorbi despre noi,despre relatia noastra stiu ca pt a o caracteriza sunt suficiente aceleasi doua cuvinte:copil si iubire. As mai adauga insa orgoliu.
Iubirea ma caracterizeaza deoarece e ceea ce stiu eu cel mai bine sa fac.Iubesc intens si pur si ma bucur de oamenii pe care ii iubesc si ii apreciez,mai putin atunci cand vine vorba de el.Desi iubirea ma caracterizeaza, copilariile imi sunt si ele caracteristice cand e vorba de el.Sunt o rasfatata,o egoista,puerile in gesturi, si asemeni unui copil cred ca mi se cuvine tot,nu stiu si nu accept refuzuri si uit sau nici macar nu imi amintesc pentru ca sa am ce uita ca si celalalt are nevoi.
Orgoliu…orgoliul e o parte din mine...il folosesc abuziv si de multe ori inutil.Imi place sa imi hranesc orgoliul chiar daca nu e cazul,chiar daca nu merita.Imi place sa fiu plina de demnitate in timp ce imi ridic ziduri mari imprejurul meu dupa care ma ascund.Sunt obisnuita sa detin controlul de dupa ziduri si mi-e frica sa fiu vazuta in afara castelului pe care mi-l construiesc pentru ca in afara sunt eu…cea care iubeste,careia ii pasa, implicata, sensibila si toate astea simt ca ma fac vulnerabila.Nu imi place sa fiu vulnerabila,sunt o persoana anxioasa care are nevoie sa detina controlul.Si mi-e teama.Nu mi-e teama ca as putea suferi in urma relatiei pt ca riscul asta mi-l asum,nu mi-e frica sa fiu dezamagita doar ca nu cred ca sunt pregatita pentru o relatie in care sa ma implic,in ceea ce se cheama “relatie serioasa”.De aceea evit.
Da ,astea erau gandurile mele in momentele in care puteam sa imi recunosc faptul ca iubesc,ca gresesc,ca imi pasa.Stiam ca gresesc si dupa un timp am inceput sa renunt la incercarea mea de a distruge tot ce reuseam sa construiesc ,am renuntat chiar sa mai construiesc ziduri,am inceput sa nu mai par indiferenta,am inceput sa accept,sa nu mai evit si dimpotriva sa si ofer,am inceput sa arat ca si eu sunt vulnerabila si ca iubesc.Am crezut insa ca daca o fac de cateva ori e suficient,chiar prea mult din partea mea.Dar am invatat ca nu e deloc asa mai ales atunci cand intervine si distanta si celalalt are nevoie de mine,de sustinere,de iubirea mea si nu de orgoliul meu pe care il cunoaste atat de bine.Poate si asta a fost unul din motivele pentru care acum “noi” a redevenit “eu”.A fost si vina lui ca nu a stiut sa ma opreasca,nu a stiut sa ceara sa ii fie satisfacute si lui nevoile,a facut prea multe compromisuri ce aveau un caracter unilateral. Iar mai tarziu compromisurile aveau tot un caracter unilateral insa de data asta erau facute de mine.Ce e drept,le-am facut tarziu dar poate nu trebuiau facute deloc pt ca el stia cat de distructive sunt compromisurile de genul acesta.Distanta a avut cuvantul decisiv.Nu am stiut sa ii facem fata,nu am stiut sa luptam impotriva ei,ne-am imbracat amandoi cu mandrie si ne-am ascuns dupa ziduri in cele mai proaste momente…atunci cand nici unul nu avea nevoie de orgoliu si ziduri pt ca da,l-am invatat si pe el sa construiasca ziduri.Insa de data aceasta am construit cetati,ne-am pus strajeri si noi ne-am inchis dupa porti de fier,fiecare singur in cetatea lui.
Uneori era bine singura dupa ziduri…alteori mi-as fi dorit sa imi distrug propria cetate…iar cand de pe geamul cetatii il vedeam pe el,cu dragonul ce-i pazea usa lui de fier simteam sa ma lupt.Uneori simteam ca nu e el cel pentru mine,nu e “EL” si ca de fapt sunt indragostita doar de ideea de iubire si nu de el ca persoana. De multe ori am crezut ca trece,imi ocupam timpul pentru a uita ,reprimam orice sentiment legat de el..incercam sa depozitez totul in inconstient. Ii certam simbolic pe prieteni pentru gesturi facute precum cele ale lui alimentandu-mi astfel nevoia de a-l certa pe el pt ca nu mai lupta,pt ca greseste,pt ca ma lasa sa gresesc.Am rationalizat de atatea ori gesturile ce nu imi conveneau,mi-am proiectat neputinta si lasitatea pentru ca nu mi le puteam accepta…dar intr-un final mi-am recunoscut…am admis ca tot ce fac e sa ma mint,sa imi gasesc mecanisme de aparare si in loc sa lupt evit in continuare.
Asa cum se intampla intotdeauna,am ajuns sa il apreciez atunci cand l-am pierdut,si atunci abia a durut.Si am simtit toata suferinta provocata de iubire si mi-am dat seama ca de asta am evitat asa de mult iubirea pe care el mi-o daruia si implicit orice gest mic menit sa imi arate dragostea lui.Evitam pentru ca stiam ca o sa doara dar nu stiam cum.Acum,ca stiam cum doare fara el imi dadeam seama ca nu sunt indragostita doar de ideea de iubire, de fapt sunt indragostita si mai mult decat atat uneori credeam ca il iubesc pe el.
Acum,cand am ajuns in situatia sa sufar desi am incercat sa fug de asta mereu,nu-mi ramane decat sa fug din nou insa de data asta de suferinta,sa fug in regasirea cauzei si in acelasi timp antidot pt durerea mea:iubirea.Si am invatat incet sa renunt la orgoliu,am invatat ca si celalalt are nevoi,dorinte,am inceput sa renunt la “mine”,am invatat ca este in regula sa fiu vulnerabila,sa arat ca si eu iubesc,am fost capabila sa si ofer,sa si rasfat,am fost capabila sa evit sa mai evit vreodata . Uneori cand sufeream mi se parea ca sunt singura care trece prin asta…Oboseam doar…dar de fiecare data gaseam nu stiu de unde puterea sa mai lupt.Nu a fost usor,au fost momente in care simteam ca nu mai am rabdare,ca nu mai vreau,uneori nu imi gaseam echilibrul, alteori nu ma recunosteam…dar imi aminteam mereu ca el a luptat dublu fata de mine fara sa se planga vreun pic si ca acum e doar randul meu sa lupt.Stiam ca merita si eram dispusa sa ma umilesc daca e nevoie pentru ca prea mult timp orgoliul m-a stapanit si mi-a alungat ceea ce mai tarziu am aflat ca imi doream sa pastrez. Asa ca primul lucru pe care l-am facut a fost sa ies de dupa ziduri.Am ales sa nu le distrug deoarece imi folosesc pentru a-mi inchide dupa ele momentele de egoism, mandria distructiva, temerile.Si urmatorul pas pe care am vrut sa il fac a fost sa construiesc ziduri iar..dar de data asta in jurul nostru.
Si atunci cand am fost gata sa construiesc ziduri in jurul nostru...atunci am realizat ca nu am ce apara cu caramizi si beton..caci "noi" nu mai exista si nu stiu daca a existat vreodata.
Si am realizat ca l-am invatat si pe el sa construiasca ziduri si asta face acum.
Si durea cand in loc de printesa o curtezana ii calca pragul palatului.
Si chiar daca nonconformismul ma caracterizeaza,imi place mai mult cand in razboi printul lupta pt printesa lui si nu invers.Dar vremurile s-au schimbat...printii si-au inlocuit caii cu motoare,nuntile s-au redus de la 3 zile la cateva minute, castelele au devenit corturi,parul balai il obtii doar la salon,tenesii inlocuiesc cu succes condurii,balul se numeste bairam,iar printesele au invatat sa manuiasca sabiile.Dar idiot e printul care isi lasa fata fragila sa lupte pana e ranita,cretin trebuie sa fie daca o lasa sa isi zgarie pielea ei delicata doar pt a se simti iubit si dobitoc e daca crede ca fiind ingenunchiata in timpul luptei o face pe fata sa piarda razboiul si pe el castigator.Castigator nu esti atunci cand nu participi la lupta,castigator nu te face faptul ca cineva a pierdut,castigatorii nu sunt niciodata lasi.
Si eu urasc barbatii lasi.Asa ca l-am lasat in lasitatea lui caci eu sunt prea curajoasa pt el,pielea mea e prea delicata pt a purta urme de sabii,prea mult timp si-au petrecut inteleptii timpului ca sa ma invete ca nu conteaza cine castiga ci important e sa joci,iar eu sunt printesa si nu sarut buze pe care curtezanele le-au sarutat.
Asa ca du-te...peste tari si mari alta printesa te asteapta...eu raman sa construiesc ziduri in continuare sa ne apere cand printul meu ma va gasi...pana atunci o sa il astept...caci asta fac printesele:isi asteapta printii sa se intoarca din razboi pt a le mangaia ranile si nu lupta in locul lor...asa ca astept...la fereastra o sa fiu uitandu-ma dupa el caci atunci cand il voi zari sa fiu prima care ii zice "bine ai venit acasa",sa fiu gata sa spun "si-au trait fericiti pana dincolo de adanci batraneti".