in ultimul timp caut cu disperare oameni care sa ma motiveze, sa ma inspire. mi-e teama ca nu mai gasesc. doar citesc despre ei, dar printre cunostinte, prieteni nu am mai vazut de mult. era o vreme cand eram inconjurata de astfel de oameni. nu incetam sa invat de la ei. e adevarat ca am crescut si asteptarile la fel, dar nu asta este motivul. nu mai vad oameni pasionati, oameni care cred in ceva. fiecare pare incurcat de superficialul vietii de zi cu zi. mi-e dor de o vorba buna la o timisoreana. mi-e dor de un prieten cu care simpla existenta era psihanaliza, unde discutiile erau ridicate la rang de stiinta. de oameni care schimba ceva.
nici eu nu mai sunt asa. cel putin, imi place sa cred ca eram asa. sunt putin mancata de evolutie si progres. tehnologic, caci as vorbi de regres cand e vorba de firea omului.
simt ca nu mi-e locul aici. vreau atat de mult si n-am loc sa-mi desfac aipile sa pot zbura.
se termina cursul si asta ma sperie groaznic. o parte din mine e in praga si acolo va ramane. va trebui sa rup din mine la sfarsitul lunii, de buna voie caci altfel mai grav ar fi. un gand nebun ma bate sa raman cu totul acolo. dar viata mea e totusi aici. am mai taiat din mine si am lasat bucatica in paris. si doruri puternice si nostalgie ma incearca si talpa-mi arde uneori sa fug acolo.
iubiri din trecut, iubiri neinmplinite si neintelese imi dau tarcoale. ma zvarcolesc caci ma macina si nu stiu de ce. imi promit "the american dream" ca mi se adevereste. casa cu curte imi trece zilnic de zeci de ori prin fata ochilor si ma intreaba in limba ei cea englezeasca daca poftesc.  ma ademeneste cu: "watching sun rise over northern minnesota is beautiful. should be here."
nu raspund si ma intreb unde mi-e locul. caci pentru prima data as fugi pe pamant strain si mi-as indeparta ia.