Ieri m-am gandit mult la "The boy in the striped pyjamas." Am plans la destule filme desi nu ma mandresc cu asta dar niciunul nu m-a cutremurat asa cum a facut-o filmul asta.
Am trait filmul si m-a durut. L-am oprit caci nu ma puteam opri eu din plans si din durere si la sfarsit imi amintesc ca l-am sunat pe EL si printre lacrimi si rasuflari greoaie l-am intrebat: "De ce mi-ai dat filmul asta? Cum ai putut sa ma lasi sa ma uit?"
S-a speriat initial, apoi a inteles despre ce e vorba. A incercat sa ma linisteasca, mi-a ascultat plansul, m-a lasat sa-l invinovatesc pentru sentimentul de neputinta in fata situatiei ce ma incerca, m-a mangaiat de la 350 km distanta.
Am trait alaturi de multe personaje pentru ca ma regaseam in ele, in iubirile lor, in copilariile lor....traisem si eu si intelegeam. Dar sa traiesti un film despre razboi fara sa te identifici si totusi sa il traiesti...Nu pot spune decat ca ma inclin.
Inainte sa terminam conversatia EL mi-a multumit ca l-am sunat.
Eu iti multumesc. Pentru ca alaturi de tine sunt puternica...si acum,dupa 3 luni inteleg...acela a fost un moment in care tu m-ai facut mai puternica.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu